Astăzi mi-a crescut presiunea după ce am citit rețeta asta. Chipurile spaghetele carbonara s-ar face cu smântână, sosul s-ar fierbe, pastele s-ar pune peste sos și nu invers iar piperul s-ar pulveriza așa.. deasupra după gust... că doar „este o rețetă adaptată pentru restaurante”. Ei bine, eu zic blasfemie! În orice restaurant care se respectă spaghetele carbonara se fac numai și numai după rețeta originală. Aia inventată de americani prin 1945 la Roma sau de Ippolito Cavalcanti prin 1836 la Napoli sau de cărbunari sau de alți Cărbunari pe la începutul secolului XVIII... Mă rog, de fapt nimeni nu știe exact care e originea rețetei, dar se respectă totuși cu mici, foarte mici variațiuni, următoarele ingrediente:
- ouă foarte proaspete, altfel dați în salmonella
- pecorino romano sau parmezan ras (variațiunea 1)
- mult (da' mult) piper
- șuncă sărată sau șuncă afumată (variațiunea 2)
- ulei extravirgin de măsline (de ală de se întărește ca untu' când îl ții în cămară la răcoare)
E o rețetă grea... la stomac, ficat și toate cele. Cu grăsime multă, cu destule proteine cât să depășească de 50* de ori doza zilnică recomandată, cu un pumn de piper numai bun de pus pe rănile de pe stomac, are mari șanse să depășească rețete neaoșe cum ar fi pomana porcului. Sau poate nu.
Se procedează în felul râmător:
1. Se taie șunca mărunțel și nu prea
și se prăjește în 2-3 linguri de ulei extravirgin de măsline (al meu e din curte, Sabina D.O.P.).
2. Între timp se rade pecorino romano (o brânză sărată și uscat-fărmicioasă de oaie de prin părțile Romei) sau, în lipsă, parmezan
și se amestecă cu 2-3-4 ouă bătute și piper peste care se toarnă pseudo-jumerile de mai înainte cu toată grăsimea și uleiul aferente. Se amestecă.
4. După ce au fiert (scoateți câte o spaghetă și gustați din când în când) se scurg și se pun la loc în oală fără să le treceți, Doamne ferește! prin apă rece. Acum se ia din nou bolul cu maglavaisul de la punctul 2, se mai bate un pic ca să se ridice brânza și piperul de pe fundul vasului și se toarnă rapid peste spaghetele fierbinți. Se amestecă energic
și se pun în farfurie.
Sosul trebuie să fie lichid. De aia nu se toarnă pasta fierbinte peste sos, ci invers. Din același motiv nu se fierbe: pentru că s-ar întări, catastrofic, toată chestiunea.
P.S.: Dacă e adevărată faza cu Cărbunarii, din care făcea parte și Mazzini, înseamnă că poate și Bălcescu al nostru sau C.A. Rosetti s-or fi ghiftuit cu mâncarea asta, mai știi?
P.P.S.: Sper să nu fi supărat Bucătarul maniac cu postarea de față, dar în Italia lumea chiar ține la propriile tradiții culinare (spre deosebire de noi). Carbonara cu smântână nu mai e carbonara, e o grozăvie venită din Jormania sau de prin Americi, e o pizza cu ketchup.
